w_ O poveste de iarna in stil horror _w

Momente haotice


Ma uit speriata in jur si tot cea ce vad este zapada alba care nu imi da pace. Cat vad cu ochii nu pot sa ies din nonculoarea asta pura si luminoasa. Nu vreau sa vad copacii care sunt imbracati cu fulgii de nea, vreau sa vad si altceva, sa vad orasul plin de masini, sa ies din padurea in care am intrat cu atata usurinta. Calcand si uitandu-ma in jur parca inebunesc, simt in adancul sufletului o apasare care nu ma lasa sa traiesc. Imi este frica, parca simt prin aer ca ceva nu este in regula, vreau sa ies din acest loc.

Dar dintr-o data cad la vale intr-o groapa care nu are sfarsit, incerc sa ma prind de ceva dar omatul rece este singurul lucru pe care il simt. In cele din urma ating cu picioarele zapada de la capatul gaurei, care spre surprinderea mea are cu adevarat un sfarsit. Cred ca frica care se afla in sufletul meu se sperie si ea la randul ei, nici un organ nu rezista, parca toate nu stau locului. Imi plimb vederea poate gasesc ceva de care sa ma prind, sa pot iesii din acest abis plin de cristalele zapezii. Prin cautarea mea zaresc o gaura mare si inconjurata de zapada, seamana cu o usa care duce spre un coridor intunecat. Fara sa ezit intru in acel tunel, poate gasesc o scapare, o iesire din acest loc, dar si din nebunia in care am intrat.

Cu fiecare pas simt si mai mult frica, iar panzele de paianjen imi ajuta si mai mult sufletul sa inebuneasca. Acest tunel este atat de opus cu exteriorul, dar singurul lucru pe care ii aseamana este zapada, pana si aici sunt inconjurat de alb. Si tot mergand prin intuneric ajung la o usa care pare a fi din ghiata. Incerc sa ma intorc dar tunelul a disparut, drumul pe care l-am luat ca sa ajung aici nu mai exista, acum sunt pietre. Pana acum cateva clipe inebuneam cand vedeam albul zapezii, acum inebunesc din cauza tunelului care a disparut, si ca totul sa fie mai frumos a aparut si aceasta usa din ghiata.

Oftez indurerata si imping usa , iar aceasta se misca din loc cu atata usurinta, parca mi-ar cere sa intru inauntru. Ma uit in camera si inima mi se opreste, spaima creste, iar sufletul izbucneste in plans, tot ce detine corpul meu este terminat de aceasta priveliste. Toata camera este plina cu oase, sange si sabii manjite cu lichidul vietii, o camera care nu este foarte primitoare.

Oasele sarmanilor oameni ma terminara, putreziciunea si mirosul imi intoarse stomacul pe dos, toata mancarea se intoarse pe esofag pana am simtit in gura. Sangele era imprastiat peste tot, nici macar peretii nu au scapat sa fie manjiti cu lichidul vietii. Culoarea sangelui inchegat deschide spaima sufletului meu, iar mirosul acestui ma face sa iubesc parumul sconxului. Iar sabile ascutite parca mi-au incoltit inima, e ca si cum asi simti lama ascutita a acesteia cum este la gatul meu.

Clipe groaznice imi mananca sufletul, asi vrea sa vad soarecii care se urca pe piciorul meu, dar nu aceasta camera. Imi este sila sa ma uit prin ea, sa imi plimb vederea prin groaznica incapere a mortii.

Deodata se ridica niste oase imbracate in haine, isi misca piciorul si sunetul ingrozitor a trosnirii acestora ma infioara. Ma uit la cadavru cum se ridica, iar piecare miscare era urmata de sunetul atingerii oaselor, si in cele din urma se auzii si rasul acestuia. Fara sa mai stau pe ganduri ies din camera, vreau sa inchid usa dar a disparut.

Asi vrea sa vad albul fulgilor de nea, sa mor in chinurile nebuniei. Cata dreptate au aceste ganduri ale mortii, sa ajung sus in rai, sau in iadul arzator, sa-mi pied viata. Ma arunc in peretele coridorului, acel perete care nu era, acel perete care acum a devenit cauza mortii mele. Ma arunc in zid si ma inec in zapada, acea piatra a devenit o stare de agregare a apei. Daca nu pot sa mor atunci sa traiesc, ma strecor prin fulgii de nea, zapada a umplut si gaura asa ca pot iesi cu usurinta.

Stop, stop, cineva ma prins de picior, simt niste oase care imi inconjoara glezna, si niste sange care ma umezeste. Incerc sa scap, ma rasucesc, ma trag, dar totul este in zadar, mi-am pierdut puterile. Strang cu putere fulgii de nea care se afla in mana mea, si zapada se topeste, inor intr-o apa rece si sangerie. Ma aflu intr-un lac de sange, inor in sange, traiesc in sange.

Incepe un vartej, cadavrul este prins de puterea acestuia, iar dupa el ma ia si pe mine. Trang cu putere apa din mana mea si lacul de sange devine zapada rosie. Mortul viu a murit, iar eu am fost prinsa de zapada asa ca traiesc. Atat de bucuroasa sunt ca traiesc, dar mai ales pentru faptul ca anul acesta iarna va fi rosie, nu albul care m-a adus in disperare. Dar fericirea mea s-a dus, iar este zapada alba, deja simt fiorul nebuniei cauzat de iarna.

Trec de alb si ajung la suprafata, dar mai bine nu ajungeam, iar vad nonculoarea puritatii. De ce trebuie iarna sa fie alba? Nu mai exista si alte culori? Merg ceva timp si iar dau de disperare peisajului, al iernii pline de zapada, ghiata, frig si alb. Mi-asi dori sa nu mai existe iarna, sa sara peste ea, sa vina direct primavara.

Nu mai rezist si cad la pamant sfasiata de propria minte. Incep sa sap prin zapada o groapa, o groapa mare si adanca, atat de adanca incat sa vad maroul pamantului. Sap pana la pamant, il pot vedea atat de bine, atat de viu, atat de puternic.

Dar nu si eu, cad in groapa pe care am sapat-o, in mormantul pe care l-am facut fara sa-mi dau seama. Corpul imi este stana de piatra ca si usa de ghiata, rece ca si racoara lacului sangeriu, si prins intre zapada ca in zidul tunelului. Inima a inghetat de atata nebunie, parca si acum vad albul zapezii de iarna, anotimpul care m-a terminat pe viata. Mintea mai este traza, dar iarna a potolit-o si pe ea, acum merg in alta viata, sus sau jos, in alte chinuri. Totul s-a terminta, gerul vietii mi s-a oprit, iarna ma inebunit, si tot ea ma omorat.

[i]La revedere iarna[/i]